mancat emotional

Primul fior – mancatul emotional

Pin It

Povestea

Primul fior apăru imediat după ce uşa se închise în urma lui, însoţit de o senzaţie de nod în gât şi de o arsură greţoasă la stomac.

Paşii o purtară la frigider singuri. De aici gesturile se succedară automat, de parcă o forţă superioară ei o manevra şi ea doar era un observator pasiv care nu putea deloc interveni.

Mai întâi unse o felie de pâine cu un strat gros de unt. Asta îi aminti de crema albă pe care el i-o aplica pe spate şi pe picioare, ca soarele să nu-i strice mândreţea de piele albă, zicea el, apoi cu gesturi onctuoase i-o întindea peste tot, strecurându-şi adesea mâinile pofticioase pe sub costumul de baie, chicotind complice. Muşcă, oftând din stomac, şi rupse o pulpă de pui cu pielea crocantă, bronzată la 220 de grade. Asta trezi o altă amintire, din seara aia memorabilă când campaseră pe buza unei prăpastii şi dormiseră strâns îmbraţişaţi, mai mult iepureşte, de frica tuturor foşgăielilor nopţii care îi învălătucea, neagra ca mantia morţii. În timp ce derula amintirile grătarului de atunci şi toate promisiunile frumoase pe care şi le făcuseră, maxilarele ei tocau frenetic puiul, pâinea, ceapa, roşiile, ardeii, pateul.

Iluziile se digerau cel mai greu, aşa că aruncă oasele şi trecu la desert. Avea un rest de chesecake de duminică. Îl acoperi cu îngheţată de ciocolată, turnă sos caramel şi urmări dâra vâscoasă cum se prelinge peste farfurie. Înghiţi în sec, deşi stomacul îi era plin şi îşi aminti toate dârele vâscoase din viaţa ei şi greaţa crescu iar. Ca să o stingă, începu să devoreze desertul aromat, la care mai adăugă îngheţată până cartonul se goli. Buzele îi erau reci, dulci şi strânse a suferinţă.

Încercă să își scoată inelul micuț, semn al veșniciei iubirii lor, primit pe când ascultau Love cu John si Yoko, dar acesta se înțepeni încăpățânat într-o cută de carne.

Bariera emoţiilor se rupse ca o apă, lasând să se reverse odată cu lacrimile, emotiile adunate în tot acest timp: ura, furia, mila de sine, ciuda şi invidia. Nu pe ceea ce era, ci pe ceea ce ar fi putut fi, în altă viaţă, paralelă, construită, realiză, doar în mintea ei.

Îşi şterse cu dosul mâinii stângi mucii lăcrimoşi, aruncă felia de cheesecake muşcată fără o ţintă precisă, doar ca să se descotorosească de ea şi odată cu ea de toată spuma rea a compulsiei, merse la laptop, butonă o vreme, apoi apucă telefonul şi sună.

Scuzaţi-mă că vă deranjez atât de devreme, dar este o urgenţă. Aş dori cât mai repede o programare, chiar azi dacă se poate, vă rog. Am o problemă cu mancatul emoţional. Da, e perfect, mulţumesc! Da, notez…. Ne vedem, pe curând!

Când închise telefonul, soarele tocmai răsărea, cocoşul cânta, iar pacea care o inundă merita toţi banii pe care avea să-i investească în ea şi numai în ea.


 

Fapt: Femeile sufera in proportie covarsitoare de efectele mancatului emotional, ele apeleaza la mancare ca antidot impotriva stresului si pentru a-si induce confort emotional. Barbatii, in schimb, apeleaza la tigari si alcool.

Cauzele mancatului emotional: Stresul, emotiile negative, obiceiurile de a recompensa reusitele cu hrana, in special dulce. Hrana, in special cea nesanatoasa (dulce, grasa, sarata), elibereaza in creier substantele chimice responsabile cu placerea si diminueaza nivelul hormonului stresului, cortizolul, alinand disconfortul resimtit de persoana care nu a dezvoltat mijloace sanatoase de a gestiona situatiile stresante si emotiile negative.

Cum difera foamea emotionala de foamea propriu zisa:

Foame emotionala Foame fiziologica
Apare brusc, cere urgenta Apare lent, poate fi amanata
Lipsa de control si de atentie vizavi de calitatea si cantitatea alimentelor Poti controla cantitatea de mancare necesara; acorzi atentie calitatii si varietatii alimentelor
Apare sentimentul de vinovatie sau/si rusine dupa ce ai mancat Apare senzatia de satietate si satisfactie organica, dupa ce ai mancat
Corelata cu stresul si emotiile negative Corelata cu senzatia de oboseala (epuizare a resurselor) organismului
Localizata in gat (uneori nod in gat) Localizata clar in stomac sau intestine (intestine zgomotoase)

 

Solutii: Disocierea emotiilor de comportamentul compulsiv de a manca, cresterea gradului de atentie si constientizare a alimentarii prin meditatii, relaxari sau alte metode, reglarea comportamentala a alimentatiei, invatarea unor metode de a gestiona emotiile negative si gasirea unor solutii de a nu te lasa afectat de stresul cotidian si de a opri cronicizarea acestuia.


Psiholog Psihoterapeut

Luminita Codrescu

Programari: 0745 104 373

lumi.codrescu@yahoo.com

relatie

Let time, let space, let be, let go

Pin It

Let time

Relaţiile sunt ca orice altceva din lumea fizică, dependente de timp.

Procesul lor de naştere, creştere, maturizare, sedimentare şi inevitabil, moarte, are o coordonată temporală. A da atenţie unei relaţii înseamnă, printre altele, a-i acorda timpul necesar pentru a parcurge aceşti paşi. Graba care caracterizează societatea actuală, transformă relaţiile, le aplatizează, le superficializează, le diluează până la ajung să semene cu un sandwich înfulecat în grabă la fast food, doar vag asemănător cu reclama care tronează pe pereţi, supradimensionată şi supraapreciată.

Relaţiile au nevoie de timp de preparare, precum o prăjitură migaloasă, cu zeci de ingrediente misterioase, pe care trebuie să le descoperi mai întâi, cotrobăind prin nenumărate locuri, apoi să deprinzi cu trudă arta măsurării, combinării, frământării, dospirii şi coacerii ei. Abia la sfârşit, după ce ai investit în ea timp, efort şi multă iubire, relaţia este coaptă şi dulce la gust.

Lăsaţi timpul necesar relaţiei, nu o alungaţi biciuindu-i crupa.

 

Let space

Relaţiile sunt în aceeaşi măsură, dependente de spaţiu. Două planete care gravitează una în jurul alteia au nevoie de spaţiu, iar ecuaţia ce descrie legea atracţiei dintre cele două planete, este dependentă de distanţa dintre ele.

Prea aproape înseamnă încălcarea limitelor, sufocare, saturaţie, colaps.

Prea departe înseamnă pierderea semnalului, a informaţiei, a senzaţiilor, a memoriei, a interesului.

Echilibrul şi armonia într-o relaţie sunt dificil de atins, dar merită pe deplin efortul de a încerca.

Lăsaţi-vă spaţiul de care aveţi nevoie ca să creşteţi separat şi împreună şi relaţia odată cu voi.

 

Let be

Omul este supus greşelii. Doi oameni sunt de două ori mai mult supuşi greşelii, iar suma greşelilor lor face aproape insuportabilă ideea convieţuirii. Fiecare începe să vâneze şi să contorizeze greşelile celuilalt, într-o aberantă cursă a celui care greşeşte mai mult, pentru care se inventează pedepse din cele mai variate şi mai inspirate, de la diverse corvoade casnice la refuzul acordării plăcerii intime, devenită monedă de schimb.

Iubirea se face mică într-un colţ, războiul şi ofranda triumfului orbeşte orgoliile, iar relaţia sângerează de moarte. Combatanţii uită că în războiul sexelor cei care pierd sunt în primul rând cei care câştigă. Într-o relaţie, decât să ai dreptate, mai bine ai iubire.

Lăsaţi greşelile să treacă, lăsaţi relaţia să fie.

 

Let go

Relaţiile au ciclul lor natural de existenţă. Se nasc, trăiesc şi mor, aidoma partenerilor ce o formează.

Într-un mod cu totul natural, uneori, fără ca cineva să fie de vină sau agent cauzal, relaţiile ajung la sfârşit. Este adevărat că despărţirile dor, pentru că seamănă cu moartea, iar nouă tuturor ne e teamă de nefiinţă, de finitudine. Dar asta nu e un motiv de a perpetua maladiv o relaţie trecută de pragul disoluţiei, trecând toate limitele sadismului şi masochismului, precum ciudaţii care stau luni de zile în casă cu o fiinţă dragă moartă.

Lăsaţi relaţiile moarte să îşi doarmă somnul de veci, liniştite, netulburate de isterii postume.

Purtaţi-le în amintire, celebraţi-le când şi dacă este cazul, transformaţi-le în sursă de experienţe pozitive şi de creştere pentru relaţiile mai fericite care vor urma. Lăsaţi relaţia să se stingă precum o lumânare parfumată, lâsând un miros discret şi duios în urmă, în loc să puneţi în mod artificial şi caraghios paie pe un foc care nu mai arde.

 

Şi mai ales, dacă vreţi să menţineţi flacăra vie, nu uitaţi: let time, let space, let be!

luminita codrescu psiholog rolul tatalui

5 motive ca să lași copilul cu tata

Pin It

Când vine vorba despre copii, mamele devin instantaneu leoaice. Nu degeaba se tot vorbește despre instinctul matern și prea puțin despre cel patern. Pe undeva este normal acest lucru, pentru că, deși fizic separarea corpurilor s-a produs la naștere, mama și copilul ei formează încă multă vreme un soi de organism dublu, în care există o puternică interdependență biologică, dar și psihologică, spre deosebire de relația cu tata, care este mai puțin instinctivă.

Mama este cea nevoită să perceapă acel ceva derivând din propriul organism ca pe un individ separat, lucru care o frustrează. Ea este sursa primară de hrană, este cea care știe cel mai bine să înțeleagă limbajul incipient al copilului și care alocă cel mai mult timp pentru a satisface nevoile acestuia.

Atenția susținută acordată de mamă copilului neajutorat, riscă foarte ușor să se transforme în exagerare, ba chiar în obsesie. Fiecare a cunoscut mame care ambalează mobilele în cârpe, sau înfofolesc copilul când afară sunt 35 de grade.

Astfel, de multe ori, mama îl indepărtează pe tata din preajma copiilor, aducându-și  astfel singure un prejudiciu, atât lor cât și copiilor.

O listă de 5 motive poate fi utilă mamelor în moderarea exceselor pe care le fac în educația copiilor lor și le poate scoate de pe lista veșnicelor motive pentru care copiii deveniți adulți apelează la consiliere psiholologică sau chiar terapie.

  1. Tații sunt raționali
    Se știe că emoțiile întunecă rațiunea și că femeile au în creier dezvoltată partea emoțională mai mult decât partenerii lor. Așadar, multe din deciziile lor cu privire la copii sunt luate mai mult emoțional decât rațional. În multe situații, decizia rece și fără suflet a unui tată poate avea efecte mai bune pe termen mai lung, cum ar fi spre exemplu stabilirea unui program sportiv pentru copil.
  2. Tații au mai multă forță
    Este păcat ca mamele să nu dea copiii în brațe taților de teama ca ei sa nu fie neîndemânatici cu aceștia. Agilitatea, forța si atenția periferică a bărbaților este superioară femeilor, deci copiii sunt perfect în siguranță cu ei. Chiar și atunci când îi aruncă în sus.
  3. Tații nu se tem
    Mamele au o cantitate multiplicată de temeri, pentru că implică și securitatea copiilor. Mamelor le va lua mereu mai mult timp să ia decizii vizând partea de explorare și cunoaștere a lumii înconjurătoare, sau ar putea avea tendința de supraprotejare a copiilor în dauna dezvoltării curiozității lor naturale sau de încercare a abilităților fizice sau chiar intelectuale. Tații, dimpotrivă, vor stimula apetitul copiilor pentru a descoperi ce este nou, chiar cu riscul unor aventuri. Dar doar așa copiii își vor testa și depăși limitele.
  4. Tatii știu să se joace
    Pentru că, nu-i așa, bărbații sunt niște copii mari, tații sunt partenerii ideali de joacă pentru micuții lor. Cu ei, jocul este o aventură. Tati poate fi un căluț năzdrăvan, Superman sau alt erou îndrăgit de copii, care vor râde și se vor distra garantat. Dacă este și mami acolo să imortalizeze momentele, cu atât mai bine!
  5. Când tatăl devine părinte, mama devine femeie
    Nu este de neglijat acest aspect, al mamelor care, angajate 24/24, 7/7 la jobul creșterii copiilor, uită să aloce timp și pentru ele. Cu timpul se pierd în rutina zilnică și le vine tot mai dificil să joace și rolul de femeie. Frumoasă, îngrijită, sigură pe ea, atractivă și dezirabilă sexual pentru partener, admirată de sexul opus și chiar de celelalte femei. Feminitatea este o caracteristică pentru care trebuie să aloci timp, energie, resurse și mai ales să poți fi suficient de odihnită și relaxată să o arăți celorlați. Și de aceea doi părinți care fac cu rândul de gardă la copil se pot susține reciproc în dezvoltarea personală de care are nevoie fiecare.

E util să fiți leoaice, dar aveți încredere și în leii voștri, pentru ca puiuții să crească armonios.

Și în siguranță 🙂

Un documentar pe aceeași temă pe care vi-l recomand: Biology of dads

Aștept părerile voastre în comentarii. Voi cum vedeți rolul tatălui în creșterea copiilor?
Like&Share dacă ți-a plăcut! 🙂

dreptul la viata

Obligatia sau dreptul la viata?

Pin It

Toţi avem dreptul fundamental la viaţă. Nu trebuie să citim asta în constituţii sau legi organice. Nu se ştie şi nici nu contează cine ne dă acest drept: părinţii, vreun zeu responsabil cu demografia, ceilalţi oameni, printre care ne infiltrăm fără să conştientizăm. Cert este că odată născuţi, dreptul nostru la existenţă este egal cu al oricărui altul. Cum îl folosim, aici este provocarea!

Societatea ne priveşte cu bunăvoinţă atâta vreme cât ne încadrăm în normă. Pentru că societatea ESTE norma. Părinţii noştri, adulţi responsabili, vor încerca întotdeauna să ne crească conform normei. Pentru că, nu-i aşa, ei înşişi s-au lovit de barierele rigide ale normalităţii, până au fost uniformizaţi, integraţi, înghiţiţi şi digeraţi de medie. De cei x % majoritari ai clopotului lui Gauss. Şi, nu-i aşa, individul care nu este “normal”, este rapid expulzat de societate către o silnică periferie.

Lucrând cu oamenii, am evitat mereu etichetările şi categorizarea, ca fiind instrumente de uniformizare forţată. Am preferat să reiau, precum Sisif, munca de identificare a unui individ unic şi special, cu propria sa paletă de trăsături şi nevoi. Şi adesea am întâlnit angoasa puternică a indivizilor care se auto-identificau drept “anormali”. Suferinţa lor profundă provenind din percepţia respingerii de către societate sau alt grup reprezentativ.

Uneori discrepanţele majore ale individului faţă de medie sunt percepute ca fiind un handicap, mai ales dacă sunt gravate pe un set de aşteptări nerealiste, ideale în raport cu persoana unicat.

Părinţii nu pot sau nu ştiu să cultive sentimentul de special şi unic. Presiunea aşteptărilor familiei extinse se adaugă la sentimentul de inadecvare socială şi amalgamul emoţional al frustrărilor vine să adauge mai mult la confuzia mentală a individului.

Apare scindarea. Individul “altfel” gândeşte: “Nu sunt suficient de bun!”. “Nu voi fi niciodată inginer/medic..etc.”. “Nu sunt normal, sunt un ciudat, alţii se uită ciudat la mine!”. “Nu voi avea niciodată familia mea!”, “Ceilalţi îmi spun: eşti nebun!”.

Ei bine, DA, sunt nebun!

Sunt altfel decât voi şi am totuşi dreptul de a trăi alături de voi, sub acelaşi soare.

Dacă toate trăirile furtunoase şi profund neplăcute pe care le resimt din cauza alterităţii mă fac să mă gândesc din ce în ce mai des la ideea că am DOAR dreptul, nu şi obligaţia de a trăi, este ca şi cum, într-un fel, aş da dreptate majorităţii, în inocenţa ei selectivă, cum că eu sunt un produs “defect”.

Aşa că, dacă mă gândesc mai bine, voi utiliza dreptul meu la viaţă şi voi alege să trăiesc aşa cum ştiu sau cum pot, diferit şi mândru de asta. Sau poate nu mă va mai interesa viaţa ca OBLIGAŢIE sau ca DREPT, ci pur şi simplu voi gusta BUCURIA de a trăi.


Psiholog Psihoterapeut

Luminita Codrescu

Programari: 0745 104 373

lumi.codrescu@yahoo.com

Despre bârfă cu Socrate

Pin It

Despre bârfă ca necesitate omenească.


 

Oamenii îşi construiesc imaginea de sine prin comparaţie socială. Atunci când capacitatea lor de reflecţie este redusă, sau materia primă pe care o explorează nu are consistenţă, sau pur şi simplu sunt conştienţi de limitările lor, se văd nevoiţi a apela la tehnici, de cele mai multe ori inconştiente, de creştere a ego-ului:  asocierea cu o personalitate marcantă din zona lor de interese, arogarea meritelor altora, copiere fără adaptare şi în cele din urmă, deprecierea intenţionată a valorii celor din jur, cu intenţia clară de a se poziţiona superior.

Pe scurt, acest procedeu se numeşte bârfă. Bârfa ajută persoanele să se detensioneze, pentru că eliberează energia negativă şi frustrarea acumulată din inechitatea percepută. Dar cel care ascultă bârfa, similar preia din această încărcătură emoţională negativă. Deseori se vede în postura de a fereca secretul, pentru că emitentul nu doreşte ca identitatea lui sau conţinutul mesajului calomnios să fie cunoscute.

Pentru a nu te afla chiar tu în postura de a asculta bârfele altora, de a acumula energie negativă sau de a-ţi pierde pur şi simplu timpul tău preţios, poţi să aplici cu succes…

Testul lui Socrate

Într-o zi, marele filozof Socrate s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotrivă…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.
Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosintei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”
Omul era învins și s-a rușinat.


Psiholog Psihoterapeut

Luminita Codrescu

Programari: 0745 104 373

lumi.codrescu@yahoo.com