5 motive ca să lași copilul cu tata

Când vine vorba despre copii, mamele devin instantaneu leoaice. Nu degeaba se tot vorbește despre instinctul matern și prea puțin despre cel patern. Pe undeva este normal acest lucru, pentru că, deși fizic separarea corpurilor s-a produs la naștere, mama și copilul ei formează încă multă vreme un soi de organism dublu, în care există o puternică interdependență biologică, dar și psihologică, spre deosebire de relația cu tata, care este mai puțin instinctivă.

Mama este cea nevoită să perceapă acel ceva derivând din propriul organism ca pe un individ separat, lucru care o frustrează. Ea este sursa primară de hrană, este cea care știe cel mai bine să înțeleagă limbajul incipient al copilului și care alocă cel mai mult timp pentru a satisface nevoile acestuia.

Atenția susținută acordată de mamă copilului neajutorat, riscă foarte ușor să se transforme în exagerare, ba chiar în obsesie. Fiecare a cunoscut mame care ambalează mobilele în cârpe, sau înfofolesc copilul când afară sunt 35 de grade.

Astfel, de multe ori, mama îl indepărtează pe tata din preajma copiilor, aducându-și  astfel singure un prejudiciu, atât lor cât și copiilor.

O listă de 5 motive poate fi utilă mamelor în moderarea exceselor pe care le fac în educația copiilor lor și le poate scoate de pe lista veșnicelor motive pentru care copiii deveniți adulți apelează la consiliere psiholologică sau chiar terapie.

  1. Tații sunt raționali
    Se știe că emoțiile întunecă rațiunea și că femeile au în creier dezvoltată partea emoțională mai mult decât partenerii lor. Așadar, multe din deciziile lor cu privire la copii sunt luate mai mult emoțional decât rațional. În multe situații, decizia rece și fără suflet a unui tată poate avea efecte mai bune pe termen mai lung, cum ar fi spre exemplu stabilirea unui program sportiv pentru copil.
  2. Tații au mai multă forță
    Este păcat ca mamele să nu dea copiii în brațe taților de teama ca ei sa nu fie neîndemânatici cu aceștia. Agilitatea, forța si atenția periferică a bărbaților este superioară femeilor, deci copiii sunt perfect în siguranță cu ei. Chiar și atunci când îi aruncă în sus.
  3. Tații nu se tem
    Mamele au o cantitate multiplicată de temeri, pentru că implică și securitatea copiilor. Mamelor le va lua mereu mai mult timp să ia decizii vizând partea de explorare și cunoaștere a lumii înconjurătoare, sau ar putea avea tendința de supraprotejare a copiilor în dauna dezvoltării curiozității lor naturale sau de încercare a abilităților fizice sau chiar intelectuale. Tații, dimpotrivă, vor stimula apetitul copiilor pentru a descoperi ce este nou, chiar cu riscul unor aventuri. Dar doar așa copiii își vor testa și depăși limitele.
  4. Tatii știu să se joace
    Pentru că, nu-i așa, bărbații sunt niște copii mari, tații sunt partenerii ideali de joacă pentru micuții lor. Cu ei, jocul este o aventură. Tati poate fi un căluț năzdrăvan, Superman sau alt erou îndrăgit de copii, care vor râde și se vor distra garantat. Dacă este și mami acolo să imortalizeze momentele, cu atât mai bine!
  5. Când tatăl devine părinte, mama devine femeie
    Nu este de neglijat acest aspect, al mamelor care, angajate 24/24, 7/7 la jobul creșterii copiilor, uită să aloce timp și pentru ele. Cu timpul se pierd în rutina zilnică și le vine tot mai dificil să joace și rolul de femeie. Frumoasă, îngrijită, sigură pe ea, atractivă și dezirabilă sexual pentru partener, admirată de sexul opus și chiar de celelalte femei. Feminitatea este o caracteristică pentru care trebuie să aloci timp, energie, resurse și mai ales să poți fi suficient de odihnită și relaxată să o arăți celorlați. Și de aceea doi părinți care fac cu rândul de gardă la copil se pot susține reciproc în dezvoltarea personală de care are nevoie fiecare.

E util să fiți leoaice, dar aveți încredere și în leii voștri, pentru ca puiuții să crească armonios.

Și în siguranță 🙂

Un documentar pe aceeași temă pe care vi-l recomand: Biology of dads

Aștept părerile voastre în comentarii. Voi cum vedeți rolul tatălui în creșterea copiilor?
Like&Share dacă ți-a plăcut! 🙂

dreptul la viata

Obligatia sau dreptul la viata?

Toţi avem dreptul fundamental la viaţă. Nu trebuie să citim asta în constituţii sau legi organice. Nu se ştie şi nici nu contează cine ne dă acest drept: părinţii, vreun zeu responsabil cu demografia, ceilalţi oameni, printre care ne infiltrăm fără să conştientizăm. Cert este că odată născuţi, dreptul nostru la existenţă este egal cu al oricărui altul. Cum îl folosim, aici este provocarea!

Societatea ne priveşte cu bunăvoinţă atâta vreme cât ne încadrăm în normă. Pentru că societatea ESTE norma. Părinţii noştri, adulţi responsabili, vor încerca întotdeauna să ne crească conform normei. Pentru că, nu-i aşa, ei înşişi s-au lovit de barierele rigide ale normalităţii, până au fost uniformizaţi, integraţi, înghiţiţi şi digeraţi de medie. De cei x % majoritari ai clopotului lui Gauss. Şi, nu-i aşa, individul care nu este “normal”, este rapid expulzat de societate către o silnică periferie.

Lucrând cu oamenii, am evitat mereu etichetările şi categorizarea, ca fiind instrumente de uniformizare forţată. Am preferat să reiau, precum Sisif, munca de identificare a unui individ unic şi special, cu propria sa paletă de trăsături şi nevoi. Şi adesea am întâlnit angoasa puternică a indivizilor care se auto-identificau drept “anormali”. Suferinţa lor profundă provenind din percepţia respingerii de către societate sau alt grup reprezentativ.

Uneori discrepanţele majore ale individului faţă de medie sunt percepute ca fiind un handicap, mai ales dacă sunt gravate pe un set de aşteptări nerealiste, ideale în raport cu persoana unicat.

Părinţii nu pot sau nu ştiu să cultive sentimentul de special şi unic. Presiunea aşteptărilor familiei extinse se adaugă la sentimentul de inadecvare socială şi amalgamul emoţional al frustrărilor vine să adauge mai mult la confuzia mentală a individului.

Apare scindarea. Individul “altfel” gândeşte: “Nu sunt suficient de bun!”. “Nu voi fi niciodată inginer/medic..etc.”. “Nu sunt normal, sunt un ciudat, alţii se uită ciudat la mine!”. “Nu voi avea niciodată familia mea!”, “Ceilalţi îmi spun: eşti nebun!”.

Ei bine, DA, sunt nebun!

Sunt altfel decât voi şi am totuşi dreptul de a trăi alături de voi, sub acelaşi soare.

Dacă toate trăirile furtunoase şi profund neplăcute pe care le resimt din cauza alterităţii mă fac să mă gândesc din ce în ce mai des la ideea că am DOAR dreptul, nu şi obligaţia de a trăi, este ca şi cum, într-un fel, aş da dreptate majorităţii, în inocenţa ei selectivă, cum că eu sunt un produs “defect”.

Aşa că, dacă mă gândesc mai bine, voi utiliza dreptul meu la viaţă şi voi alege să trăiesc aşa cum ştiu sau cum pot, diferit şi mândru de asta. Sau poate nu mă va mai interesa viaţa ca OBLIGAŢIE sau ca DREPT, ci pur şi simplu voi gusta BUCURIA de a trăi.


Psiholog Psihoterapeut

Luminita Codrescu

Programari: 0745 104 373

lumi.codrescu@yahoo.com

Despre bârfă cu Socrate

Despre bârfă ca necesitate omenească.


 

Oamenii îşi construiesc imaginea de sine prin comparaţie socială. Atunci când capacitatea lor de reflecţie este redusă, sau materia primă pe care o explorează nu are consistenţă, sau pur şi simplu sunt conştienţi de limitările lor, se văd nevoiţi a apela la tehnici, de cele mai multe ori inconştiente, de creştere a ego-ului:  asocierea cu o personalitate marcantă din zona lor de interese, arogarea meritelor altora, copiere fără adaptare şi în cele din urmă, deprecierea intenţionată a valorii celor din jur, cu intenţia clară de a se poziţiona superior.

Pe scurt, acest procedeu se numeşte bârfă. Bârfa ajută persoanele să se detensioneze, pentru că eliberează energia negativă şi frustrarea acumulată din inechitatea percepută. Dar cel care ascultă bârfa, similar preia din această încărcătură emoţională negativă. Deseori se vede în postura de a fereca secretul, pentru că emitentul nu doreşte ca identitatea lui sau conţinutul mesajului calomnios să fie cunoscute.

Pentru a nu te afla chiar tu în postura de a asculta bârfele altora, de a acumula energie negativă sau de a-ţi pierde pur şi simplu timpul tău preţios, poţi să aplici cu succes…

Testul lui Socrate

Într-o zi, marele filozof Socrate s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotrivă…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.
Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosintei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”
Omul era învins și s-a rușinat.


Psiholog Psihoterapeut

Luminita Codrescu

Programari: 0745 104 373

lumi.codrescu@yahoo.com

Cum să înveţi

ADOLESSONS – Cum să înveţi


ADOLESSONS©este un proiect de dezvoltare personală pentru copii şi adolescenţi, în cadrul căruia poţi învaţa cum să înveţi.


“Învăţarea este descoperirea a ceea ce ştii deja” spunea scriitorul american Richard Bach.

Parafrazând, pot spune că învăţarea este re-descoperirea a ceea ce deţii ca potenţial dar nimeni nu s-a ocupat – încă – să scoată la lumină.

Omul este o fiinţă curioasă. Are înnăscută dorinţa de a cerceta, de a învăţa, de a extinde permanent limitele şi de a lua în stăpânire mediul înconjurător.

Sistemul educaţional modelează aceste tendinţe, dar de cele mai multe ori şabloanele distrug capacitatea copiilor de a-şi exersa singuri în mod creativ deprinderile naturale. Şcoala cere performanţă dar nu oferă tehnicile de obţinere a performanţei.

Examenele sunt o etapă de evaluare superioară şi o sursă de stres emoţional pentru majoritatea elevilor.

Sunt multe cazuri de examene picate nu atât din cauza slabei pregătiri cât din cauza inabilităţii elevilor de a-şi mobiliza şi utiliza resursele şi din cauza blocajelor emoţionale.

Oferă-i copilului tău şansa de a-şi accesa resursele uitate şi de a învăţa cum şi în ce condiţii să şi le acceseze eficient.

adolessons

Programul ADOLESSONS© este structurat pe o perioadă de 3 luni (optim o şedinţă săptămânal) şi cuprinde elemente, instrumente şi tehnici care cresc semnificativ randamentul de învăţare, calitatea învăţării, reducerea stresului, şansele de a lua note mai bune şi de a accede la o instituţie de învăţâmânt mai bună.

Vor fi abordate următoarele domenii:

  • descoperirea şi dezvoltarea aptitudinilor native
  • tehnici de mobilizare şi menţinere a atenţiei
  • tehnici de susţinere a motivaţiei
  • tehnici de memorare
  • tehnici de rezolvare de probleme
  • tehnici de managementul timpului
  • elemente de consiliere vocaţională
  • optimizarea stilului de viaţă.

Mai sunt doar 3 luni până la sesiunea de examene. Rezervă-ţi un loc chiar acum!

Psiholog Psihoterapeut

Luminita Codrescu

Programari: 0745 104 373

lumi.codrescu@yahoo.com


 

 

conversaţie interesantă

Cum să avem o conversaţie interesantă

Multe persoane au dificultăţi nu atât în a purta o conversaţie interesantă, ci mai curând în a crede despre ele că pot ajunge la acest deziderat, cu puţin efort şi deschidere.

Să avem o conversaţie decentă este ceva ce majoritatea dintre noi ne imaginăm că putem face fără nici o problemă – şi cu siguranţă fără a gândi prea mult. Doar a conversa se întamplă în mod natural, nu-i aşa?

În realitate, conversaţiile cu adevărat bune se întâmplă foarte rar; în mare parte pentru că societatea perpetuează mitul romantic cum că a şti să vorbim cu alte persoane este ceva înnăscut, mai degrabă decât o artă care are nevoie de puţină planificare şi câteva abilităţi. Acceptăm, pe bună dreptate, că improvizaţia totală în pregătirea unui fel nou de mâncare va conduce probabil la rezultate mediocre; dar nu aratăm nici precauţie nici modestie atunci când vine vorba despre a conversa chiar despre mâncarea ce tocmai a fost gătită. Descoperirea de a te afla într-o conversaţie bună poate fi la fel de întâmplătoare şi aleatoare ca descoperirea unui obiectiv frumos într-un oraş străin, pe timp de noapte –şi realizarea că nu vei mai şti sigur cum să te întorci acolo în timpul zilei.

Dorinţa de a purta conversaţii mai bune ar trebui să înceapă cu întrebarea: pentru ce este bună o conversaţie?.