Nu am gasit până acum o mai pertinentă şi frumoasă descriere a zădărniciei intenţiei de a deţine controlul, de a citi gândurile celorlalţi şi de a avea dreptate în relaţii. În terapie acesta este un scop principal: a înţelege că nu-i putem controla, cunoaşte, înţelege sau stăpâni pe cei apropiaţi, fără dezamăgire, frustrare, mânie, ci doar să îi acceptăm cu o curiozitate vie şi perpetuă, mulţumindu-le că ne sunt alături. Şi mai ales, să ne rezumăm la a lucra cu propria noastră fiinţă, ca să fim capabili de această performanţă.

„Te lupţi cu propria-ţi superficialitate, cu propria-ţi neseriozitate, şi încerci să te apropii de oameni fără să ai aşteptări nerealiste, fără să fii împovărat de prejudecăţi, de speranţă sau de aroganţă, încerci să laşi garda cât se poate de jos, să laşi deoparte tunul, mitralierele şi blindajul de oţel gros de două palme, te apropii de ei paşnic, vii tiptil pe propriile tale degete, în loc să brăzdezi pământul cu şenilele tancului, îi abordezi cu o minte deschisă, ca de la egal la egal, ca de la om la om, cum se spune – şi totuşi nu încetezi niciodată să te înşeli în privinţa lor. E ca şi cum ai avea creierul unui tanc. Te înşeli în privinţa lor înainte să-i cunoşti, în timp ce abia aştepţi întâlnirea ce va urma. Te înşeli în privinţa lor când eşti cu ei. Şi apoi te duci acasă. Îi povesteşti altcuiva despre întâlnire şi iar te înşeli cu totul în privinţa lor. Având în vedere că acelaşi lucru li se întâmplă, probabil, şi lor în ceea ce te priveşte, toată povestea e de fapt o iluzie copleşitoare, golită de orice soi de percepţie, o farsă uimitoare a percepţiei greşite. Şi totuşi ce putem face cu problema asta teribil de importantă a celorlalţi, ce se goleşte de semnificaţia pe care credem noi că o are şi îşi însuşeşte, în schimb, o semnificaţie grotescă? Oare să fim cu toţii atât de prost dotaţi, de nu suntem în stare să ne percepem unii altora raţionamentele interioare şi ţelurile invizibile? Ar trebui oare ca toţi oamenii să se încuie în dosul uşilor şi să stea închişi într-o celulă izolată fonic, cum fac scriitorii singuratici, închipuind acolo oameni din cuvinte şi apoi susţinând că acei oameni din cuvinte sunt mai aproape de adevăr decât oamenii adevăraţi, cei pe care ignoranţa noastră îi deformează zi de zi? Rămâne însă faptul că, până la urmă, în viaţă nu e atât de important să îi înţelegi pe oameni. Viaţa înseamnă să te înşeli asupra lor, să te înşeli şi iar să te înşeli şi apoi, după ce chibzuieşti bine, să te înşeli din nou. Aşa ne dăm seama ca suntem în viaţă: când ne înşelăm. Probabil cel mai bine ar fi să renunţăm la ideea ca putem avea dreptate sau ne putem înşela asupra oamenilor şi să ne lasăm pur şi simplu duşi de val. Dar dacă reuşeşti să faci aşa ceva….ei bine, eşti un om norocos.”

Philip Roth, Pastorala americană, Ed. Polirom, 2014, p. 56-57.