Asumarea comună în cuplul parental – o utopie?

Omenirea a trecut cu bine şi de patriarhat şi de matriarhat şi de feminism şi de sexism.

Acum suntem cu toţi prea ocupaţi să muncim aşa încât relaţiile de cuplu nu mai reprezintă nici pe departe preocuparea majoră a minţilor noastre.

Multe cupluri care traversează chiar şi cel mai mărunt disconfort întrezăresc o „salvare” în din ce în ce mai accesibila procedură de desfacere a relaţiei, fie ea consfinţită sau nu legal. După ce încercările de a comunica dau greş, după refugiul în muncă sau relaţii extraconjugale, cuplurile ajung să stea împreună în cea mai mare parte doar pentru copii.

Sunt posibile câteva tipuri de scenarii de familie în care partenerii sunt separaţi emoţional, pe care le vom analiza din punctul de vedere al personajului principal, copilul.

  1. În cazul cel mai fericit, în care ambii parteneri conştientizează efectul relaţiei dintre părinţi asupra copiilor, aceştia reuşesc să îşi asume rolurile de mamă şi tată şi să le diferenţieze de rolul de partener în cuplu. Este de departe cel mai dificil de asumat, pentru că fiecare trebuie să preia o sumă de sarcini de rezolvat în familie, fără tendinţa de a le arunca în cârca celuilalt, cu considerarea justă a abilităţilor fiecăruia, cu dăruire, de ce nu chiar cu entuziasm. Mulţumirea pentru utilitatea acestui demers, mai ales cea pe termen lung, care nu este vizibilă imediat, este dată de sentimentul de neînlocuit al unui copil bine crescut, cu certe rezultate în educaţia sa. Terapia de cuplu este o opţiune viabilă în acest context, relaţia dintre parteneri putând fi reconstruită matur.
  2. Deşi relaţia de cuplu este dezechilibrată, măcar unul dintre parteneri îşi asumă  rolul de părinte, celălalt fiind aproape absent din viaţa copilului, sau chiar având o influenţă negativă (alcoolism, abuz de substanţe, violenţă, etc.). În acest caz, dezechilibrul relaţiei dintre părinţi va fi interiorizat, chiar şi parţial, de către copil. Acesta va învăţa un mod de a relaţiona în cuplu deficitar, posibil va prelua din tarele părinţilor săi şi doar printr-un efort conştient de (auto)reeducare va putea să nu menţină acest model şi în propria sa relaţie ca adult.
  3. Cel mai nefericit caz este acela în care nici unul din parteneri nu îşi asumă un rol parental sănătos. Ei ajung să fie atât de dezbinaţi încât interesul pentru a creşte un copil sănătos fizic şi psihic este trecut în plan secund după dorinţa de a-l domina, învinovăţi sau pedepsi pe celălalt partener, asupra căruia aruncă toată responsabilitatea relaţiei. Acest tip de cuplu este cel care de obicei ajunge la divorţ şi prea rar la terapie de cuplu. Ambele variante sunt preferabile unui status quo nociv pentru copil.

 

Dacă ar putea vorbi despre asta, copiii ar spune părinţilor lor: mergeţi la terapie de cuplu, iubiţi-vă şi iubiţi-mă profund şi matur.

 

 

 

 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
You can leave a response, or trackback from your own site.

Lăsați un comentariu